Ernest Bernea

Ernest Bernea (n. 28 martie 1905, Brăila - d.14 noiembrie 1990), sociolog, etnograf și filozof, a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice.

Prezent

Astăzi, ignorat de intelighenție, din pricina necunoașterii, dar și a trecutului său politic, Bernea rămîne un nume de referință în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită. Evaluarea operei sale este influențată din greu de anatema credințelor sale politice de dreapta și de temerile editorilor că Bernea nu este vandabil.

Origini și studii

Născut la Focșani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde și-a făcut studiile primare și liceale. Tatăl său, Marcu, era țăran moldovean din împrejurimile Galațiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuș în port. Copilăria aspră, știrbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Pînă la sfîrșitul vieții s-a mulțumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios.

Încă de la 13 ani, avînd tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front și patru frați mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-și ajuta familia. A fost, pe rînd, vînzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne și preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeași perioadă și-a descoperit înclinația spre desen și literatură.

A urmat, din 1926, Facultățile de Litere și de Filozofie din București. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu și Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la "Cuvîntul", iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.

Între anii 1930 și 1933, Ernest Bernea a primit o bursă și s-a specializat în Sociologie și în Istoria Religiilor la Paris, și în Filozofie la Freiburg (Germania), unde a studiat cu Martin Heidegger.

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el –, gălățeancă, absolventă a Facultății de Litere din București, cu care s-a căsătorit cinci ani mai tîrziu. Împreună au avut un fiu, Horia și gemenele Ana și Tudora.

"Rânduiala" și mișcarea legionară

Revenit în țară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuție valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii și articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu și D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i și cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mișcarea legionară. În același an, cei patru au fondat revista "Rânduiala", care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferențiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinți, unde a predat sociologie comparată și primul curs de etnologie din România, pînă în anul 1940.

"Rânduiala", revistă de atitudine culturală și politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr și Haig Acterian. Gruparea de la "Rânduiala" s-a încadrat în tendințele epocii de a întrupa idealul „tinerei generații”, sprijinind mișcarea legionară pana la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemnițat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanșat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către un grup legionar). Ernest Bernea a fost eliberat cu puțin înainte de „noaptea cuțitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declarație de desolidarizare de mișcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securității. Bernea a susținut mai tîrziu, în fața ofițerilor de Securitate, că a fost exclus din mișcarea legionară în 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicție cu aceea a mișcării legionare. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulți alți intelectuali interbelici.

După așa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu și în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că își păstrase postul de funcționar în Ministerul Informațiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea lui Ana Pauker la conducerea instituției, în anul 1947. Rămas șomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din județul Brașov, unde soția sa își găsise un post de profesor. În 1948 a fost și el angajat profesor la școala din sat. După numai un an a fost arestat din nou și deținut în anchetă un an la Brașov pentru presupuse comploturi „țărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. În 1952 a fost din nou încătușat sub acuzația de „ideolog al mișcării legionare” și purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din județul Galați. Între timp, familia sa se mutase la Zărnești, unde Bernea a locuit pînă în 1962, cînd a fost eliberat definitiv.

În toată perioada detenției, Bernea a fost intransingent față de comuniști iar acest fapt este dovedit prin raportul din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locțiitor al ministrului de Interne. „În timpul cît a stat în C.M. (colonia de muncă - n.red.) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa svonuri cu privire la un nou război și că Horia Sima va veni în țară cu un program nou și îndemna la rezistență pe ceilalți deținuți. (...) De la venirea sa în comuna Schei, întreține legături cu elementele cele mai dușmănoase, manifestă continuu nemulțumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat și condamnat la 10 ani de temniță grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius și al lui Alexandru Philippide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Pînă în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat și bătut crunt pentru că a refuzat să devină "turnător" i.e informator de Securitate.

A murit la 14 noiembrie 1990 și a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica.

Volume publicate

• Riturile, 1932
• Crist și condiția umană, antropologie creștină, 1932
• Stil legionar,1937
• Muzeul românesc de etnografie, 1937
• Filosofia la Universitate, 1937
• Cartea Căpitanilor, 1937
• Preludii, eseuri, 1937
• Gînd și cîntec, poezii, 1939
• Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou, București, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, 1939, [1]
• Moldovă tristă, poeme în proză, 1939-1940
• Pași în singurătate, poeme în proză, 1940
• Timpul la țăranul român, 1941
• Colina lacrămilor, 1943
• Maramureșul - țară românească, 1943
• Firide literare, 1944
• Cadre ale gândirii populare românești: contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și a cauzalității, București, Editura Cartea Românească, 1985

Volume apărute după 1989

• Timp, spațiu și cauzalitate la poporul român Recenzie:[2]
• Îndemn la simplitate
• Cel ce urcă muntele, Iași, Agora, 1996;
• Crist și condiția umană, încercare de antropologie creștină, București, Editura Cartea Românească, 1996
• Dialectica spiritului modern, București, Editura Vremea, 2007

Manuscrise netipărite

• S-au arătat semne (roman, 1939)

• Arta în lumina stilurilor din cultură (1964)

• Frederic Mistral și spiritul Mediteranei (1964)

• Dante și universul spiritual medieval (1964)

• Sociologie și etnografie românească. Ordinea spirituală (1966)

• Civilizația română sătească. I – Forme șI funcțiuni, II – Forme și valori (1969)

• Popas în grădina neumblată (poeme în proză, 1971)

• Lumini în necunoscut (poeme în proză, 1971)

• Destinul civilizației. I – Dialectica spiritului modern (1974)

• Sociologia – știință concretă și experimentală (1974)

• Legenda trandafirului alb (sau Un om caută pe celălalt, roman, 1975)

• Meditații. Note pentru o filosofie inactuală (1975)

• Cultură și educație. În lumina unui nou stil moral (1976)

• Arta nouă – fenomen de criză (1978)

• Studii de literatură (1978)

La acestea se adaugă șapte ”Caiete intime” [3], un soi de jurnal filosofic ținut în anii de imediat după ce a fost eliberat în închisoare.

Legături externe

• Sursa: http://www.romfest.org/rost/aug2004/bernea_mistic.shtml
• Sursa: http://www.rostonline.org/rost/aug2004/bernea_bibliografie.shtml

Articole biografice

• Vă mai amintiți de: Ernest Bernea, 5 octombrie 2010, Eliza Zdru, Adevărul